Sa fac totul fara sa am vreun regret, asta era un fel de fraza motivationala pentru mine. Nu era preferata sau pe care o rosteam inainte sa adorm. Erau niste cuvinte care aveau sens pentru creierul meu si convingerile mele. Apoi am realizat ca e mult prea folosita de toti, e un cliseu ce devine obositor chiar sa-l si auzi. Dar am perceput si diferența dintre cum o auzeam eu, si cum o auzeau ceilalți. Cum era? Sa fac totul... doar ca ceilalți confundau "totul" cu "orice". Si eu chiar nu pot face orice.
Poate pot fi amabila cand am o dispoziție îngrozitoare, pot empatiza chiar daca sunt extrem de obosita, pot gasi timp si atunci cand sunt pe graba. Am invatat ca pot fi in multe feluri si pot face multe lucruri. Ce nu prea mai pot e sa fiu fericita in mod constant. Pentru ca am gresit si eu cum gresesc majoritatea oamenilor. Imi pusesem fericirea pe umerii tuturor celor din jur. Si astfel am devenit mediocra, lucrul pe care il condamnam cel mai mult la altcineva.
Am invatat sa imi iubesc familia fara sa fiu dependenta de ea, am înțeles sa accept orice problema de sanatate a persoanelor dragi ca pe un desfasurator normal al existentei, am inteles ca nimeni strain, pe care il mai intalnesti de-a lungul vietii, nu intra in categoria "familie". Am realizat ca acel cuvant "neconditionat" nu are definitia pe care o stim cu totii din dex. In termeni traiti, simtiti si demonstrati, pentru mine, "neconditionat" s-ar traduce tot "familie" si atat. Am invatat ca fiecare duce o lupta intensa in propria viata, si ca fiecare isi pune greul lui in fata greului oricui altcuiva. Si ca probabil asta am facut si eu cu ceilalți. Si asta au facut si ceilalți cu mine.
Dar ca un revers, am inteles ca ce ti se mai ia in mod regulat, ti se inapoiaza. In varianta imbunatatita chiar. Mai ales oamenii, mereu apar altii. Poate chiar de o mai buna calitate.
Am invatat sa iau decizii rapid. Nu impulsiv, doar rapid. Care sa ma ajute pe viitor sa decid cu atat mai bine. Pentru ca deciziile sunt doar zale dintr-un lant care te duce unde ai nevoie. Sau care se rupe. Cand nu esti nici macar pregatit.
Imi place sa tin la oameni. Dar cu masura. Sentimentele fara o limita iti distrug rațiunea. Nu in mod ireversibil, dar raman anumite sechele. Imi place sa am sprijinul celor din jur. Nu imi place sa ajung sa-l cer sau sa am nevoie de el.
Imi plac oamenii. Putin, mult. Dar imi place sa fiu si singura. Nu imi plac oamenii care nu inteleg asta la mine.
Si asa inca lucrez... si incerc sa fac totul... fara sa am vreun regret.
Totusi... o fericire care nu e constanta nu e nici pe departe nefericire. Sunt chiar antonime puternice. :)