Te trezesti într-o dimineata. Si stii ca s-a terminat. Fix in momentul acela realizezi ca nimic din ce credeai nu va mai fi. Urmează zile de panica, de neputință, zile in care iti vine sa urli, sa fugi, sa mori... dar doar le plangi. Ti-e dor de el, dar stii ca nu il vei mai vedea. Vorbesti cu el, dar vocea lui nu iti mai atinge sufletul.
Te obișnuiești usor cu gândul ca nu vei mai ramane cu el. Urmează nopti pe care nu le poti dormi, zile in care nu poti manca... urmeaza un aer pe care simti ca nu-l poti respira. Ti-e dor de el... dar mai mult ti-e dor de ce ai fi vrut sa fie. Incepi sa denigrezi tot ce a fost.
Acum doar plangi. Din nostalgie. L-ai iubit. Ai fi vrut sa fie el barbatul pe care sa il iubesti de acum incolo. Ai fi vrut sa vada si el asta. Nu sa te lase sa tânjești după cuvinte, gesturi, imbratisari. Nu sa te lase sa inveti sa traiesti fara el. Stiai cum sa faci asta. Trăisei inainte. Plangi de oftica. Ca ai sperat in ceva ce stiai de la început ca nu va fi. Te-ai mintit singura. Cum te-a mințit si el.
Mai ai seri in care iti aduci aminte cum era. Cum era cu el. Si ai mai vrea o sansa. Te luminezi la chip, iti stergi lacrimile si il suni. Dar inchizi. Iti aduci aminte ca nu iti place cum te iubește el. De fapt... nu iti ajunge. Iti da totul cu portia, si nici cand o face, nu se dedica total. Plangi iarasi de nervi. Ca te-ai mintit singura. Ca ai ales singura sa iubesti un om superficial.
Si probabil vei mai plange. Pana vei uita. Nu pe el. Doar ce a fost. Cum te atingea si cum ti-ai dori acum sa te atingă. Nevoile fizice sunt cel mai greu de depasit. Iti trebuie timp, lacrimi si resemnare. Oricum altceva nu mai ai...