Esti frumoasa. Imi place sa te privesc cand te misti, cand mergi, cand dansezi, cand mananci, cand te dezbraci. Esti o delectare pentru ochii mei obositi de atata urat din jurul nostru. Imi relaxezi simțurile, imi amintesti ca frumosul iti readuce zambetul pe buze. Pot zambi ca prostul doar privindu-te minute in sir. Esti un tablou pictat parca de cele mai talentate maini, o opera de arta expusa in galeria acestui univers.
Ca orice tablou, n-ar trebui sa vorbești. Niciodata.
Tu nu faci asta. Deschizi gura si distrugi magia privitului, destrami sublimul unui decor aranjat fara greseala. De ce o faci? Nu exista discrepanta mai mare ca cea între frumosul pe dinafara si pustiul pe dinauntru. Cu fiecare cuvant pe care il rostești, iti paleste o parte din trup. Dupa o conversatie intreaga, draga mea femeie frumoasa, devii o femeie urata. Banala. Comuna. Iarta-ma pentru franchete, dar sunt lucruri pe lumea asta ce se anihileaza una pe cealaltă: mirosurile, lichidele. Si prostia ce anihileaza fara nicio jena splendoarea frumusetii. Din pacate e un efect ireversibil si nicidecum reciproc.
Si n-o sa vorbesc in clisee. N-o sa-ti spun ca frumusețea e trecatoare, ca se duce odata cu varsta. Nicicand. O femeie frumoasa va fi o femeie frumoasa pana la ultima suflare. Dar putem înlocui "frumoasa" din propozitia precedenta cu un alt adjectiv. Cred ca înțelegem amandoi ce incerc sa sugerez.
Asa ca lasa-ma sa te privesc, sa te admir, sa-mi rasfat vederea. Dar nu vorbi cu mine. Nu strica prin vorbe tabloul desavarsit pe care il reprezinti.
Taci. Prin cuvinte nu ne înțelegem.