Si baietii plang. Imi spunea mama. Pana am descoperit ca nu sunt vorbele mamei. Sunt doar clisee. Totusi... micuta cum eram... mi se parea un lucru extraordinar. Ca si băieții plang. Chiar involuntar am schitat si un zambet asa... ironic mai mult. Pe masura ce am crescut am realizat ca nu mi-as dori nicidecum langa mine un personaj masculin plangacios.
Nici sa planga dupa fete, nici sa planga dupa bani si nici sa se planga de viata anosta in care e prins fara voia lui. Imagineaza-ti numai. Un barbat facut, pe care il poti numi barbat... sa se aseze pe marginea patului si sa se planga de orice lucru i se intampla. Si tu sa-l si mangai, ba mai mult sa fii in asentimentul lui. Si cand iesi din camera sa-ti vina sa ii suni mamica sa isi ia odrasla inapoi. Bine... asta daca nu fuge el primul la ea. Imi vine sa rad.
Deci da... si baietii plang. Dar mama trebuia sa imi spuna si continuarea. Si baietii plang, dar sa te fereasca viata de asa povara. Orice om e liber sa mai verse cate o lacrima, in intimitatea lui, in fata celei mai apropiate persoane. Dar din cand in cand si cu perdea daca se poate. Dar nu plangaciosi. Care se plang dinainte de a plange.
:) Multa bafta in a-i ocoli!