Ma ridic din pat. E intuneric in jurul meu, sub talpi pot simti hainele ce le purtasem in urma cu doua ore si pe trup ii pot simti mirosul celui ce ma iubise in urma cu doi ani. E acelasi barbat ce acum zace intins in patul unde s-a consumat iubirea. Dar s-a consumat doar iubirea mea, a lui e demult consumata. Ma chinui sa ma imbrac fara sa fac zgomot, in mintea mea inca imi mai place sa cred ca daca el s-ar fi trezit, m-ar fi oprit sa nu plec. M-ar fi implorat sau pur si simplu m-ar fi convins prin cele mai unice cuvinte auzite vreodata. Oricum pentru mine era unic orice banalitate ar fi zis. Dar adevarul e ca plec singura in toiul noptii inainte ca privirea lui rece sa ma goneasca involuntar dimineata. Cu toate ca nu mereu plec la prima ora. Mai sunt zile cand el se trezește tarziu si infometat. Cat ador acele zile! Pot sta intinsa langa el, prefacandu-ma ca imi este inca somn, astfel cand el deschide ochii, eu sa par la fel de somnoroasa si chiar infometata. Cateodata mancam impreuna, cateodata... nu mananc pret de cateva zile. Ies pe usa si o trantesc cu putere in speranta ca o va auzi. Imi fac iluzii. In timp ce cobor cu liftul, scot telefonul din geanta si il privesc cu emotie. Ma urc in taxi si astept. Astept sa primesc un mesaj de la el in care sa ma roage sa ma intorc. Doamne, cat m-as fi intors! Pe finalul drumului ma trezesc la realitate. Platesc mereu cursa cu lei si... cu lacrimi. La scara blocului cobor din taxi, simt ca sunt frumoasa, o pot simti in privirile celorlalti. Ajung in casa, imi arunc geanta si ma privesc in oglinda. Raman asa pret de cateva minute. De ce am ajuns aici????
Si trec saptamani, saptamani bune de cand n-am o veste de la tine, zile lungi, apasatoare, zile fara nopti, zile fara dimineti. Si trec de etapa in care mana mea e carcasa pentru propriul telefon, voluntar cand sunt treaza, involuntar cand adorm, reusesc sa ma desprind de el acum. Nu mai visez la clipa cand va suna melodia pentru mesaj. Cat de putin asteptam, nici macar sa sune… ma multumea un mesaj, pe masura ce scriu realizez naivitatea sufletului meu, ca sa ma exprim poetic. Am ajuns la o alta etapa, pot sa ma misc dintr-o camera in alta fara sa verific telefonul de cate ori ma intorc in camera, unde, constient l-am putut lasa. Nu mai astept sa sune, nu astept nici macar mesajul, ma resemnez ca pentru moment nu esti in viata mea. Si pret de cateva minute reusesc sa imi promit ca nu vei mai fi niciodata, pret de o ora ma autoconving furioasa ca asta este ceea ce imi si doresc. Da! Ca ceea ce se intampla e de fapt exprimarea evidenta a dorintelor mele. Si chiar inchei ziua linistita, impacata cu prezentul si chiar cu viitorul…macar cel apropiat. Si incerc sa adorm mai apoi, nu reusesc din prima, nici din a doua ora a noptii, reusesc din a cincea incercare. N-am o ora la care sa ma trezesc. Ma trezesc aleatoriu. Aprind televizorul, iau telefonul sa-mi sun familia, n-am mai sunat deja de o saptamana... si... genial! Mesajul tau. Scurt. Concis: “Te iubesc!”.